Natura
Am zis hai sa ii ajut, chiar daca nu vedeam ce as putea castiga dintr-o excursie in care voi face pe traducatoarea si voi sta toata ziua in soare. In campuri cu iarba pana la gat si insecte cat incape. Bilantul primei zile mi-a dat dreptate: dupa sase ore petrecute intr-o poiana cu fan des si frumos mirositor, de altfel, ma mandream cu: doua capuse, piele rosie si arsa pe umeri si pe spate, o alergie puternica si o intepatura de albina fix in varful nasului. Colegii mei, in schimb, obisnuiti cu aceste neplaceri marunte, erau in extaz ca in primul perimetru cercetat batusera deja recordul absolut de specii din intregul arc al Carpatilor: 135!
Cantecul fanului
De a doua zi deja, perspectiva a inceput sa mi se modifice. I-am intrebat pe biologi de ce sunt atat de entuziasmati ca Achillea millefolium (codita soricelului) si Hypericum perforatum (sunatoare) cresc la o altitudine de 400 m. Laolalta cu o suta de alte specii de plante. Ei mi-au raspuns ca trebuie sa faci cel putin cinci pasi intr-o pasune de munte ca sa vezi alta culoare in afara de verde. In Serbia si in Romania, in schimb, fanul are cele mai diverse culori. De la multitudinea de flori, sigur. Secretul consta in faptul ca traditia pasunatului primavara devreme inca se mai pastreaza. Oamenii inca mai asculta de ritmurile naturii.
Dupa doua zile in compania echipei de biologi, cunostintele mele de etnologie au inceput sa capete un sens mult mai profund.
A treia zi deja, am avut impresia ca mi-a pus cineva ochelari 3D, ca totul se leaga. Ce imi povestisera taranii pana acum primea o alta rezonanta. Da, Sfantul Gheorghe este data la care oile urca la munte. Dar, inainte de a urca pasc pasunile mai joase. Pentru ca fanul sa creasca mai des si mai bogat. Iar acel „clocotit” sau „cantec” al fanului despre care batranii imi povestisera ca anunta momentul cositulului e sunetul pe care il fac semintele coapte ale florilor de clocotici (Rhinanthus minor) cand bate vantul.
Pe langa intalnirile cu oamenii frumosi de pe teren, fie ei cercetatori sau agricultori, care sunt unice si irepetabile si care ma imbogatesc sufleteste de fiecare data, terenul din vara aceasta mi-a mai oferit ceva foarte important. Mi-a aratat cat de mult se pierde cand ceva se castiga.
Mereu avem ceva de invatat
In ultimii 50 de ani, specializarile noastre au devenit foarte inguste. Volumul de informatii pe care le detinem in domeniile noastre specifice de activitate este probabil mult mai mare decat era acum un secol. Insa ne-am pierdut, inevitabil, capacitatea de a naviga cu usurinta in mai multe domenii. De a face conexiunile necesare pentru a intelege mersul si rostul profund al lumii.
Si ca, de cele mai multe ori, cultura traditionala este validata de stiinta moderna.
PS Intr-unul din satele pe care le-am vizitat, am cunoscut-o pe tanti Ana, o femeie apriga al carei regret e ca nu are pe cine invata sa teasa la razboi si ca, odata cu ea, o sa se stinga un mestesug si o lume.
Nu am vrut sa-i promit nimic. Dar, odata intoarsa acasa si povestindu-le entuziasmata fetelor mele despre mirosul fanului si oamenii satului, fiica mea cea mare m-a intrebat daca e destul de puternica sa manuiasca spetele razboiului. Inainte de sfarsitul verii, vom merge impreuna la tanti Ana, pentru primele lectii de tesut. Dupa care probabil ne vom intalni din nou in vacanta de iarna.
Acest articol a fost scris de...
