Cum a inceput
Iar cand ne dorim ceva foarte mult, toate fibrele ni se activeaza. Sangele ne curge mai repede prin vene si adrenalina ne inunda toate celulele. Lucrurile se leaga. Parca universul intreg isi pleaca urechea la dorintele noastre. Ne incearca o satisfactie vecina cu extazul. Am ajuns acolo unde (credem ca) ne-am dorit din totdeauna! Insa extazul lasa rapid locul epuizarii si indoielii. Ne incearca sentimente de vina si ne intrebam daca voiam sau ne trebuia cu adevarat lucrul pentru care ne-am zbatut atat de mult…
Dar sa explic.
Orasul poate fi greu de suportat
In timpul pandemiei de anul trecut, apartamentul de bloc devenit dintr-o data neincapator. Mai ales pentru doi adulti si doi copii mari si cu mult timp de gandire. Mi-am dat seama ca toata viata mi-am dorit sa locuiesc la casa. Sa am o gradina cat de mica. La urma urmei, cei sapte ani de acasa mi i-am petrecut intr-un sat indepartat din Muntenia. Foarte rar coboram la oras. Primul lucru pe care-l faceam dimineata era sa culeg ouale de sub gaini. Mai apoi sa adun stralucitorii gandaci de Colorado de pe frunzele de cartofi sau sa vad daca s-au copt peste noapte ciresele.
Blocurile ma sufoca si nu ratez nicio ocazie sa evadez din griul orasului si sa plec pe coclauri. Terenurile care multora dintre colegii mei li se par extenuante mie imi reincarca bateriile. Caci nimic nu imi produce o satisfactie mai mare decat sa stau de vorba cu taranii. Sa ii ajut in gradina, sa amestec in magiun, sa adun cot la cot cu ei prune, sa culeg vorbe de duh sau povesti aproape uitate.
Nu am stat prea mult pe ganduri
Zis si facut. In anul care a trecut ne-am dat peste cap de trei ori, de treizeci de ori, am strans cureua din toate partile, am calculat si recalculat, am vandut una-alta, ne-am mai luat un credit. In sfarsit, ne-am cumparat casa. Iata ca pasim in al doilea an de pandemie in libertate, o libertate pe care mi-o doream cu toata fiinta anul trecut. A doua zi dupa semnarea contractului insa m-am trezit la realitate si m-a cuprins o panica imensa. Ce am facut? Cum sa ma mut eu din apartamentul meu, de care ma leaga atat de multe?
Am inceput sa idealizez chiar si ce mi se parea inacceptabil inainte. Cum sa nu il mai aud pe Bruno, cainele vecinilor de vizavi care latra ore intregi in baie, cand il lasa singur? Sau pe Natasa de la doi certandu-i pe Luca si pe Nicola ca au spart acvariul si doua becuri jucand fotbal in bucatarie? Sau pe Dragana de la trei, a carei voce ragusita de fumator inrait trece prin toti peretii? Sau chiar pe patiserii de sub noi, care deschid la 6 si trantesc tavile de parca ar fi singuri pe lume?
........................................................................................
Dupa o tura zdravana de plans, si inca una, am incercat sa analizez lucrurile la rece. Cred ca problema mea e, de fapt, frica de a lasa in urma „satul” in care locuiesc in prezent si in care stiu cum respira fiecare. Teama de a pleca „in lume”, frica de dezradacinare. Fiindca practic nu am parasit niciodata satul din Muntenia si intotdeauna am incercat sa il reinviu oriunde m-as fi aflat. Puterea obisnuintei si siguranta pe care n-o ofera lucrurile cunoscute si familiare sunt doua forte colosale. Ele ne guverneaza existenta. E fantastic de greu sa facem primul pas si sa iesim din zona de confort. Chiar daca ne demonstram noua insine, cu argumente logice, ca noul care ne asteapta e mult mai bun decat vechiul pe care-l lasam in urma.
Puterea obisnuintei
Asa ca am hotarat sa mai ramanem putin la bloc, pana cand gandul de a cobori dimineata in gradina si nu direct in parcare nu imi va mai parea atat de infricosator. Pana atunci, merg in fiecare weekend la casa. Aranjez una-alta, dau cu aspiratorul ca sa ii cunosc mai bine toate colturile, plivesc buruienile. Intre timp, mai vine un vecin sa facem cunostinta, aflu ca Maria de peste drum are o fetita de varsta fiicei mele si ca ar putea merge impreuna la scoala. Mi se aduce la cunostinta ca iarna cand ninge Darko blocheaza strada cu jeep-ul cumparat din pensia de fost pilot in armata iugoslava. De ce?Pentru ca cei mici sa aiba cateva ore netulburate de sanius… si parca incep sa simt ca intr-o zi o sa fie si acolo acasa.
Acest articol a fost scris de...
Annemarie Sorescu-Marinkovic este antropolog si sociolingvist. Dupa studiile facute in Romania, s-a mutat in capitala Serbiei, unde locuieste si acum. Lucreaza la Institutul de Studii Balcanice din Belgrad, unde se ocupa cu studiul comunitatilor de limba romana din afara granitelor Romaniei. Mama a doua fetite, isi petrece cea mare parte a timpului veghindu-le pasii si descoperind lumea alaturi de ele. In rest, calatoreste prin satele de romani din Balcani, culege vorbe uitate si intelepciune si le transmite mai departe. Cand are un minut liber, citeste, aleargă pe malul Dunarii sau face dulceata.
